# '92.

 Da. 

Acesta este anul "cel mare" cum spune lumea. Anul in care se schimba anumite lucruri, ochii se mai deschid un pic, creierul parca percepe si intelege altfel lucrurile, corpul spune "au" mai des.

Anul cu numarul 30. 

Se intampla ceva in anul acesta sau la varsta aceasta cu 3 in fata. Nu stiu exact ce, abia acum invat. Practic am inca 2 in fata varstei, dar teoretic sunt in anul cu 3. Primul an cu 3 in fata.

Ce sau cum ma simt eu anul acesta?

Vai! Simt ca in toti anii cu 2 in fata am facut prea putin pentru mine. Am, in curand, 30 de ani si am fost mult prea ignoranta cu mine si cu corpul meu. Vocea ma ajuta, ma tine inca la 2 sau, cu putin noroc, inca la 1, dar corpul sau fata sunt deja la 3. La 30 de ani. 

Am riduri, am par alb. Bine, pe acestea le am de cand aveam varsta cu 1 in fata, dar abia acum incep sa ma deranjeze.

M-am trezit intr-o dimineata ca am 29.5 si sunt super aproape de 30, dar eu inca am 5 kg in plus fata de greutatea la care ma simt eu bine. M-am trezit si am vazut cum am riduri la ochi si in coltul gurii. Mi-am zambit si mi-am zis ca ele sunt riduri bune, inseamna ca am zambit sau am ras ceva in viata asta apoi mi-am zis ca ar cam fi cazul sa cumpar si eu o crema de ochi si fata care contine Q-ul ala de care am tot fugit de-alungul vietii. 

Asa ca, fara prea multa pregatire psihica si fara prea mult timp de gandire m-am apucat intr-o duminica, ca atunci mi s-a pus mie pata si am zis ca nu astept ziua de luni.

Am luat fata, o broscuta (nu poti pleca nicaieri fara sa iei vreo jucarie cu tine, logic!) cardul si o sacosa si am plecat la magazin. 

Am ajuns si am ramas pe ganduri cu ea in brate. Ce Dumnezeu de crema or folosi femeile alea de se ung toata ziua si arata mai tinere cu 10 ani?

Am luat o crema pentru ochi, una pentru fata pentru zi si una pentru noapte, un scrub de fata si o crema pentru puncte negre. Deja aveam un sfert de sacosa doar pentru fata care e mica in comparatie cu corpul care are inca +5kg. Kg le dadusem jos dupa nastere, eram acolo la greutatea mea ideala, dar cumva varsta cu 2 in fata mi-a permis sa ma relaxez si am pus iar 5 kg.

Not anymore ca acum intru cu 3 in fata asa ca trebuie sa le dau jos ca cica de acum incepe greul si voi slabi din ce in ce mai greu.

Vezi ce face varsta asta?

Am cumparat si crema pentru corp, aveam una ratacita prin casa, dar cine stie de cand oi fi deschis-o? Asa ca am luat alta. Cica crema pentru corp nu merge si pentru picioare ca cea de picioare are alta compozitie ca sa le ajute sa nu arate ca si cum ai avea cu 9 in fata la varsta. Mama ei, am luat-o si p-aia.

Am mai luat cateva, de rusine ca pana acum n-am facut-o. 

Ne-am intors acasa, i-am dat sa manance apoi am pus-o la somn.

Dormea dulceata mea de aproape ma facea sa uit ca sunt in anul cu 3 si ca ar trebui sa ma ingrijesc un pic si sa mai dau jos kg si aproape voiam sa dorm cu ea.

Dar n-am facut-o. Creierul nu m-a lasat.

M-am imbracat ca o sportiva de mare performanta, am cautat salteaua prin toate cotloanele casei, am intins-o si am inceput.

30 de minute. Am zis c-o iau incet, dar 3 zile am fost robot.

In fine! Numai incet n-o luasem.

Am implinit (yay!) 6 saptamani de cand fata mea s-a imprietenit cu cremele si 2 saptamani de cand fac miscare.

Bai, e misto cu miscarea dupa ce treci de faza initiala in care esti robot.

Al meu a inceput si el sa faca miscare si sa manance cat de corect se poate avand in vedere mancarea de la vapor. El are deja 3 in fata, e oficial in cursa spre 40.

Mi-am facut si radiografie si programare la neurolog. De vreo 12 ani o tot aman, dar acum urmeaza sa am cu 3 in fata si nu mai e de glumit, nu?

Da.

Si ma tot intreb..

Ce, Dumnezeu, se intampla la 30?

# Az.

Parul ca aluna.

Ochii mari.

Nasul borcanat.

Degetele strambe.

A trecut mult timp de cand n-am mai scris. Degetele imi fug mereu, dar nu reusesc sa astern aici multitudinea de cuvinte din capul meu. Dubios cum noi, oamenii, ne plangem de anumite lucruri pe moment apoi radem cand ni le amintim. 

Ai crescut, pui de om cu parul ca aluna.

Infricosator de repede. Ieri te aduceam acasa in cearceafurile roz cu lalele. iar astazi ai o pasiune pentru toata lenjeria noastra. O cunosti atat de bine si iti confera un sentiment de liniste, calm si bine. Asa cum e la noi acasa. 

Casa noastra nu mai e la fel de cand ai venit tu.

S-a umplut de rasete, plansete, chicoteli si, mai nou, giumbuslucuri.

Timpul a trecut. Anul trecut, pe vremea asta, aveai 10 luni si te adormeam in brate pentru ca, la vremea aia, era lucrul corect pe care puteam sa-l fac fiind doar noi doua si avand nevoie de atata iubire. Ma plangeam in fiecare zi de dureri de spate si nu vedeam nicio luminita la capatul niciunui tunel pentru a indrazni sa sper ca vreodata vei putea adormi in pat, iar spatele meu sa se linisteasca. 

Am clipit, iar acum ai 1 an si 11 luni. Doamne, cat timp a trecut si cat de repede ai crescut. Acum dormi in pat singura si-mi pare rau ca n-am stiut sa ma bucur de momentele in care te tineam in brate in fiecare zi pentru a adormi. Pentru ca atunci eram linistita ca sa poti adormi. Precum lavanda, asa ma linistea mirosul tau de aluna. Am incercat sa te adorm si acum in brate si mi-ai spus: Mami, nu, vof, pat! Nu mai vrei sa dormi in bratele mele, vrei jos in pat.

Esti atat de puternica emotional si fizic si... cu totul, copilul meu!

Printre multele lucruri pe care le-am invatat de cand te am pe tine, unul imi sta in minte zi de zi, minut de minut. 

Acela ca trebuie sa te tin in brate in orice moment. Pentru ca, uite, cresti si nu mai vrei in brate. Lumea asta mare e plina de necunoscute, iar tu, copil curios, vrei sa le descoperi pe toate. Si nu le poti descoperi din bratele mele, vrei jos sa explorezi singura stiindu-ma doar dupa tine.

Ma cauti, imi cauti validarea din privire, dar prea putin imi cauti bratele. Si ce liniste era cu tine in brate.

Pentru toate mamele care nu vad luminita de la capatul tunelului si pentru acelea care spun ca - copilul nu trebuie invatat in brate - am sa le spun doar un singur lucru: Sa isi tina copilul in brate oricat de mult pot. Stiu, spatele doare, bratele dor, picioarele iau foc, dar vine un moment in care vei plange ca nu mai vrea in bratele tale. 

Noi am fost noi doua de la inceput. Eu si tu, putin si periodic si tati. 

Iti las scris aici, poate citesti cand te faci mare. Pentru ca te-am nascut in pandemie, intalnirile personale erau restrictionate. Tu aveai nevoie de oameni pentru a intelege dialogul, pentru a asculta tonalitati diferite, pentru a vedea chipuri noi. In schimb am fost noi doua cel mai mult. Si, pe la 5 luni, mi se parea mie ca nu ganguresti asa cum citeam eu in literatura de specialitate. Asa ca te-am pus in balansoar, cu spatele la televizor, si am pus pe tv podcastul cu Adela Popescu si Mihai Morar. O lasam pe Adela sa vorbeasca apoi dadeam pauza si "raspundeam" eu gesticuland si alternand vocile. Apoi iar dadeam play si tot asa. Mi s-a parut solutia potrivita pentru ca tu sa "intelegi" cum decurge un dialog. Atat puteam si credeam eu la momentul acela. Apoi, dupa 2 saptamani in care invatasem pe de rost ce urmeaza sa spuna Adela, ai inceput si tu. Cand dadeam pauza, Doamne!, ce mai "discutai" cu Adela Popescu. 

Te-am luat cu mine peste tot. La rufe, baie, bucatarie, dressing, living, peste tot. Eram doar noi doua, nu puteam sa te las singura undeva desi abia te miscai din balansoar. Tin minte, cand aveai 4 luni, in decembrie a durat 20 minute sa te imbrac ca era frig. 20 minute pentru 2 minute cat a durat sa ii pun apa si boabe lui Ares. Nu concepeam sa te las singura nici 1 minut, d'apai 2.

Ma voi mobiliza si-ti voi mai scrie ce am mai facut noi doua in aceasta aventura Mama-Fiica.

Vreau sa stii ca, desi ma mai supar ca imi impingi limitele la maximum acum, te iubesc enorm si nu exista seara sa nu stau treaza 10-15 minute in plus fara sa te privesc dormind si fara sa Ii multumesc lui Bunutu' pentru copilul minunat pe care mi l-a dat.

Esti copil minune, fata mea cu parul ca aluna!

# 3 luni.

 Parcă ieri dimineață ne-am întâlnit.

Era 10 august, ora 07 dimineața când te tot învârteai în burtică. Și nu mai aveai stare. De parcă simțeai că ne vom întâlni peste 2 ore.

Și au venit și m-au chemat. Mi-au spus că astăzi îmi voi întâlni ciupercuța.

Am început să plâng. De emoție și fericire. Și mai și tremuram toată.

Am ajuns!

Am intrat în sală, m-au înțepat în coloană și îmi tot spuneau să mă relaxez, dar tu te tot învârteai și mă loveai.

Apoi, am spus Tatăl Nostru de vreo 5699 de ori.

Până mi-a spus să nu mai repet Tatăl Nostru pentru că vrea să dea drumul la muzică.

Muzică? Păi mie muzică îmi trebuie?

- Viviana, ești pregatită pentru muzică?

Ăhm.. mnu, dar n-am de ales...

Și au dat drumul la --muzică--.

Și am început să plang.

Cea mai frumoasă melodie din viața mea rula în acea sală de operații.

Era glasul tau. 

Glas de ciupercuță pe care o așteptam de fix 39 de săptămâni.

Am plâns. Nu-mi venea să cred că, în sfârșit, ne întâlnim.

A fost momentul în care nu am mai fost deloc Viviana, ci MAMI Viviana.

Și nu visam vreodată să fii atât de frumoasă și gălăgioasă.

S-a întors doctorul neonatolog care a spus- Am dat drumul la televizor și am auzit știrile de la Pro Tv. Spuneau așa: 2970 gr, 49 cm, ora 09:42, scor apgar 10. Ce spui, mămico?

- Când pot s-o văd? Și au râs toate din sală.

Am mai așteptat 3 ore.

Și am plâns din nou.

Mi-am văzut puiul de om.

Mi-ai zâmbit imediat cum te-a pus lângă mine. Vorbeam cu tati la telefon pe video și a început și el să plângă. 

Puiul nostru de om zâmbăreț.

Au trecut 3 luni si 11 zile.

Cele mai frumoase 3 luni din viața mea, a noastră.

Nu știu cum am trăit atâția ani fără tine. N-a avut sens viața mea.

Dar acum ești aici.

Și ne zâmbești mereu, imediat cum ne vezi sau când ne auzi vocile.

Oh, cât te iubim, pui de om!

# A noastră năzdrăvană

Mai e puțin și vom fi toți 3!
Tu în burtică, dar va fi și tati acasă.
Apoi vom fi 3 fizic.
Oh, și ce ne vom iubi! 👨‍👩‍👧
Oh, și cât te vom iubi! 👧🏻
Azi, 29.06.2020, 33s și o zi.
232 de zile de când ești în burtica mea. 🤰🏻
Te iubim, fată năzdrăvană!

# 12.12.2019

Ziua în care am încetat să mai fim doar Darius și Viviana.
Ziua în care am murit de spaimă.
Ziua în care am râs necontrolat și nu am știut ce să facem.
Ziua în care am descoperit sămânța de susan.
Ziua în care am început să te desenăm și să ni te imaginăm.
Ziua în care ni s-au umplut inimile de iubire.

August.
Luna în care ne vor exploda inimile de iubire.

Îți mulțumim că ne-ai ales pe noi!

# 22 de zile

                                                    Gâza mea,



       22 de zile au trecut de când în dormitor e frig. De când "noapte bună" sau "bună dimineața" însoțite de un zâmbet le-a văzut doar Ares, băiatul nostru de 1 an astăzi împlinit, 06.05.2019.
       22 de zile de când "besitos" a fost doar pe un ecran prin care te vedeam.
       22 de zile în care am învățat să adorm cu picioarele reci pentru că nu mai am cum să le încolăcesc în jurul tău pentru a le încălzi.
       22 de zile în care eu, Ares, dar și casa noastră am plâns de dorul tau.
       Știu, râzi, pentru că minunata noastră căsuță nu are cum sa plângă, dar îți jur, plânge în surdină în fiecare zi. Pereții-s goi și abia dacă îi încălzesc razele soarelui.
       Dar el zâmbește, soarele, pentru că știe că va fi pretutindeni în viața noastră de acum încolo. Zâmbește în speranța în care poate încălzii și pereții.
       Dar ei tot reci rămân. Pe zi ce trece tot mai reci.
       De dorul tău.
       De dorul zâmbetului tău.
       De dorul cuvintelor tale.
       De dorul ochilor tăi.
       De dorul mâinilor tale care nu mai sunt aici de 22 de zile pentru a-i înfrumuseța și pentru a-i deranja zi de zi cu autofiletanta.
       Și parcă încep să audă ceva.
       Ce? Nu pare a fi sunetul vocii tale.
       Sunt chicote de copilași venite din depărtare.
       Acum se aud încet.
       Dar parcă, pe zi ce trece, se apropie chicotelile lor.
       Și așa este!
       Îi aud chicotind și strigând "tati", "mami", "cuțu ham".
       Iar ăștia suntem noi.
       Tu, eu și Ares.
       Cu tot ce avem noi mai bun sau mai rău.
       Încep să se incălzească pereții nostri.
       Dar drumul până la căldură este lung și anevoios.
       Dar sunt eu aici cu lumânarea speranței și a răbdării.
       Lumânare care abia arde de dorul tău și care nu reușește să încălzească toți acești pereți.
       De aceea am nevoie de ochii tăi limpezi, de vocea ta caldă, de răbdarea ta, de mâinile tale calde, de tine ca om bun și frumos.
       Avem nevoie de tine să fii sănătos.
       Să ai grijă de tine și să vii acasă repede.
     
       Ne e dor de tine..
       Mie, mami de cățel momentan.
       Lui Ares, cățel cu ochi migdalați și plini de dor.
       Ei, căsuței noastre îi este dor de tine!

       Suntem aici!
       Și te așteptăm sănătos.

       Și te iubim,
               Nespus de mult!



Semnăm simplu:
       Căsuța fericită, Vivi și Ares.

# 160 de zile

                                   Tu,

     

       Chipul tau..


       Tu acolo, iar eu aici. Aici in mica noastra casuta. Casuta cu fluturi, buline, inimioare, mesaje si declaratii de iubire. Pentru ca ce avem noi multi si-ar dori sa gaseasca sau sa aiba,
       Tu nebun, iar eu nebuna. Doi nebuni care isi umplu casutele de la whatsapp cu multi besitosi si multe inimioare.
       Doi oameni muncitori si responsabili care viseaza si fac tot ce le sta in putinta pentru a avea tot ce isi doresc si pentru un viitor fructuos si sclipitor.
       Muncim pentru noi si pentru urmatorii doi "mini noi" cu parul tau, ochii mei, inaltimea ta si nasul meu borcanat. Doi samburi care ne vor fi copii fidele. Linistea ta sau vorba mea multa, asta vor decide ei ce aleg.
       Dar pana sa ajungem la cei doi "mini noi" avem un drum lung de strabatut, avem greutati de indurat sau zambete de afisat.
       Muncind, doar asa vom ajunge la ei doi.
       Tu dormi intre patru pereti reci si goi, iar eu ma simt singura in casa mare pe care ti-ai dorit-o si pentru care te-ai zbatut atat de mult, goala si rece exact ca si cabina ta.
       Goala fara vocea ta, fara zambetul tau, fara ochii tai mari si sclipitori. Fara parul tau des, fara barba ta cu 4 culori, fara degetele tale strambe sau nasul stramb.
       Goala cu totul, dar..
       Casa insufletita de noi si cu multe camere menite de a fi umplute cu zambetele, chicotelile si piciorusele lor mici.
       Nu-ti mai spun ca te iubesc pentru ca tu stii. Cu toata fiinta. Cu toate greselile si lucrurile bune. Cu tot ce am eu mai rau sau mai bun.
       Cu totul te!

       Si te astept sa-mi zambesti, sa ma certi, sa ma iubesti, sa te uiti urat la mine, sa fii suparat pe mine si sa ma ierti.
       Si numar zilele.
       Iar noptile trec goale si in surdina.
 
       Dar sunt aici, in casuta noastra!

       Mereu voi fi aici pentru tine.


       A ta mereu, Viviana