# Despre ce vorbim?

          Am ajuns oare inapoi in anii 1950 cand toata lumea se casatorea dupa 5-6 luni de relatie?
Nu vad de unde atata graba. 80% din cunoscutii mei, de generatia mea (si aici vorbim de '92), se sau s-au casatorit deja.
          E o noua moda casatoria?
Stiu, nu am mai scris de mult insa, probabil, asteptam subiectul potrivit.
          E oare o noua "afacere" casatoria? Caci, sincer, nu vad de ce tot mai multi se grabesc sa-si puna un inel pe deget si sa semneze o hartie. Unele amice deja au copil sau chiar 2 plus ca sunt casatorite de vreo 4-5 ani incoace. Adica de pe la 18, 19 ani.
          Nu am nimic cu casatoria, ba chiar mi se pare cel mai romantic lucru existent. Insa tot nu-mi explic de ce ne grabim. Avem impresia ca, daca ne casatorim de la 18-19 ani, barbatul acela va sta langa noi toata viata? Nu sunt de parere ca o hartie il tine pe om langa tine, precum nici un inel pe care, inevitabil, il va da jos cu prima ocazie pentru ca nu e obisnuit cu el.
          Ma intalnesc cu ele si le citesc pe chip bucuria cu care-mi povestesc despre faptul ca au un "sot". Probabil vad in cuvantul asta, "sot", o mare realizare pentru ele. Mie nu mi se pare. Mi se pare ca pot sa iubesc o viata intreaga acelasi barbat si putem fi impreuna chiar daca nu avem un inel pe deget sau vreo hartie semnata.
          Am primit si eu un inel in care sta "iubirea lui" pentru mine si acordul cum ca as putea sa ii ravasesc intreaga viata de atunci incolo. Si, sigur ca imi doresc si eu ca peste 5-6 ani, poate, sa vad zilnic acelasi barbat cu acelasi inel folosit la biserica. Asta nefiind, desigur, o certitudine - faptul ca-l voi vedea zilnic. Cine stie cand imi vine sa il alung pentru ca nu a asezat cum trebuie perna pentru ca eu sa pun capul pe ea. Femeile la nervi gasesc orice chichita pe care o folosesc in cel mai brutal mod. Alunga pe oricine din calea lor dintr-un motiv prostesc. Desigur ca imi doresc sa-l vad emotionat si schimband 3 camasi pentru ca a transpirat asteptandu-ma. Imi doresc sa-i vad zambetul de copil care vede o bomboana, pe care-l are atunci cand ma vede purtand o rochie de un alb imaculat si un voal pe fata. Imi doresc sa ii vad uimirea care i se citeste pe chip atunci cand imi va fi dat la o parte voalul.
          Imi doresc ca, atunci, sa se indragosteasca de mine pentru a doua oara. Sau pentru a mia oara.
          Insa nu tin mortis ca acum, la 23 de ani, sa semnez o hartie care, mai mult sau mai putin, ma leaga de el pentru o viata intreaga.
          Consider ca, momentan, pot sa ma bucur inca pentru cativa ani de libertatea pe care o simt acum. Probabil ca, semnand o hartie, psihicul imi va dicta ca nu mai sunt libera. Si ma voi purta ca atare, desi nu ar trebui ca eu sa gandesc asa.
          Voi primi mesaje cum ca s-au casatorit pentru ca il iubesc pe omul de langa ele sau pentru ca denumirea de "casatorie" era un vis pentru ele. Sa se vada cu rochie alba, sa-l vada pe el purtand un costum si sa le vorbeasca preotul si, in numele Domnului, sa ii denumeasca "sot si sotie".
           Dar despre ce vorbim?
           Lucrurile astea nu dispar niciodata, deci de ce sa ne grabim?
          Probabil ca in 5 ani veti fi deja despartiti sau poate veti avea aceeasi relatie frumoasa pentru inca 50 de ani de acum incolo.
           Totusi, de ce atata graba?